Cum a fost în capătul lumii, domnule doctor?

6A0E72DE-1E32-4E66-B918-3A6DDA051210

Șase săptămâni am petrecut în Seul, la cel mai important spital asiatic din domeniul chirurgiei plastice. Primele șase săptămâni acasă le voi petrece, probabil, explicând cum a fost…
Nu am multe impresii legate de viața și cultura coreeană, fiindcă nu am avut timp pentru a fi “turist”: un fellowship la Asan Medical Center înseamnă să profiți la maxim de acel timp și să abordezi toate tipurile de operații care sunt foarte rar practicate la noi, cel puțin pentru moment. Pentru mine, asta a însemnat în principal specializarea pe V-Shape Surgery. Mai simplu spus, e vorba de intervenții de reconturare a feței prin remodelarea structurii osoase. E un tip de operații deja devenit uzual în Coreea, ceea ce a contribuit la experiența și reputația pe care și le-au construitîn ultimii 10 ani.
Nu a fost neapărat o premieră; genul acesta de intervenții îl practic deja, la Cluj. A fost însă o ocazie de a aplica tehnici noi și de a mă familiariza cu instrumentar de ultimă generație, pe care îl voi avea în curând și aici. Ca să vă dați seama cât de tare a avansat acest tip de intervenție, vă spun doar că poți realiza o remodelare totală a feței fără ca pacientul să rămână cu vreo cicatrice vizibilă: întreaga intervenție se desfășoară prin gură. Asta înseamnă precizie de ceasornicar elvețian, iar cele două sau trei operații realizate în fiecare zi petrecută în Coreea mi au adus ceea ce mi-am dorit: dexteritate și tehnică.
În rest, am fost impresionat de cât de important e pentru ei să „profite” de orice insight venit din partea unui extern. De la o simplă replică, în care am menționat o altă abordare posibilă într-o operație, am ajuns să fac 5 prezentări. De fiecare dată, în detaliu: toți își doreau să știe mai mult decât știu deja, deși lucrează într-un spital cum România va avea în câteva sute de ani. Sau niciodată.
La capătul lumii, lucrurile nu sunt perfecte. Și acolo există spitale de primă mână și spitale bizar de rudimentare, doctori buni și mai puțin buni, lucruri pe care le-ai lua acasă cu tine sau lucruri pentru care ai plăti o avere să ți le aduci de acasă. În această ultimă categorie, mâncarea 
Ne vedem la consultații!

„Mami, dar ce sâni mari ai!”

img_9006

Statistic, cele mai multe femei apelează la o intervenție estetică după ce devin mame. Motivele sunt evidente și ușor de înțeles. Însă ceea ce se întâmplă când ele revin acasă e la fel de interesant ca operația în sine. Dintr-o dată, mămica este expusă unui public curios să afle totul despre bandaje, vânătăi și alte urme ce apar imediat după intervenție.
Cum explici unui copil ce e o augmentare mamară sau rinoplastie și mai ales de ce mămica a avut nevoie de asta? E o întrebare pe care pacienta ar trebui să și-o pună înainte de intervenție și tot atunci să înceapă discuția cu copilul, dacă acesta are vârsta deja necesară să înțeleagă că mama va arăta diferit. Discuția e cu atât mai importantă dacă viitoarea operație va presupune o perioadă de recuperare mai lungă sau dacă urmele operației sunt vizibile imediat după.
Primul meu sfat este să nu mințiți. În România văd adesea, atât în familie cât și în școli, că evităm să abordăm liber orice subiect legat de trupul uman, funcționarea sau aspectul lui. Copiii aud până la vârste relativ înaintate povești cu berze și păsărele, ca părinți nu suntem învățați cum să vorbim cu ei despre subiecte mai sensibile.
Fiți sincere, însă respectați nivelul de înțelegere specific vârstei copilului atunci când oferiți detalii. Nu are niciun rost să-i explicați, de exemplu, trecerea de la cupă A la cupă B, dar e important să știe că mama nu va putea să-l ridice în brațe pentru câteva săptămâni.
Nu implicați copilul în perioada de spitalizare. Aceasta este de obicei foarte scurtă, doar 24, maxim 48 de ore, deci nu e nevoie să vă viziteze. N-o să înțeleagă nimic din tot contextul, mai degrabă aveți șanse să-l speriați decât să-l ajutați să înțeleagă ce se întâmplă.
Iar când ajungeți acasă, nu vă simțiți vinovate că, pentru o scurtă perioadă, nu veți funcționa la fel. Orice copil poate pricepe că nasul trebuie să rămână unde e chiar dacă e mai mare și mai umflat și că bandajele nu sunt eșarfe din care să facă rochiță la păpuși.
Iar dacă apare întrebarea „De ce ai făcut asta, mami?”…. aici vă las pe fiecare dintre voi să dați răspunsul, îl aveți deja din momentul în care ați luat decizia, trebuie doar să găsiți cuvintele potrivite.

Cu sau fără rezidențiat, avem nevoie de examene serioase!

origami

Viitori absolvenți de medicină aproape au sărbătorit revelionul în avans auzind declarațiile venite săptămânile trecute dinspre Ministerul Sănătății, cum că examenul de rezidențiat ar putea dispărea, pentru a nu ne mai pierde tinerele talente ce nu-l promovează. Se sugerează că, astăzi, suntem prea elitiști: ne dorim doar viitori doctori care au reușit să treacă rezidențiatul, în timp ce toate celelalte țări abia așteaptă să ni-i fure, chiar și fără.

Rezidențiatul e un examen greu, dar nu extrem de greu. Vreți să știți ce înseamnă o testare dificilă pentru un viitor chirurg? Faceți-vă două minute și urmăriți filmulețul de mai jos:

Da, chirurgii nu operează cu cărți; dar în acest moment, la cum arată învățământul medical înRomânia, rezidențiatul e singura testare serioasă prin care ne putem asigura că viitorii noștri chirurgi nu sunt chiar din altă lume. Nu oferă garanția că tinerii care îl promovează au cu adevărat chemare și abilități către acest domeniu, dar cel puțin arată că au ambiția de a învăța.

Sunt de acord să desființăm rezidențiatul doar dacă se schimbă tot ce înseamnă învățământ medical în România. Da, e absurd să ai un rezident în chirurgie care abia la 27 de ani ajunge să pună mâna pe bisturiu. În facultate, dacă n-ai luptat pentru locul tău în sala de operații, dacă nu ai fost suficient de „șmecher” sau de „simpatic” încât să furi meserie, nimeni nu se obosește să îți arate cum să faci o sutură.

Așa ajung în rezidențiat de chirurgie tineri care nu sunt în stare să decupeze exact o steluță pentru bradul de Crăciun. Dar pentru că și-au câștigat locul prin concurs, nimeni nu îi mai mișcă de acolo, chiar dacă unii nu au nicio aplecare naturală spre asta. Cu două mâini stângi poți fi un excelent oftalmolog, dar niciodată chirurg.

Așa ca hai să nu chinuim vreme de 8 ani tineri cu potențial; mai bine le dăm încă din primul an de facultate un test: fă un origami, taie-mi drept un cărăbuș. Nu merge? Ce-ar fi să te gândești ce specializare ți s-ar potrivi cu adevărat? Iar noi te ajutăm, nu te mai chinuim cu rezidențiatul, iar tu vei fi cel mai bun dermatolog din lume.

Vreți revoluții? Faceți-le cu cap, dragi decidenți, altfel rămânem în epoca „declarațiilor populare”.

Ajutați-vă copiii să ia decizii responsabile

Chirurgilor plasticieni le place să-și mai spună și “psihologi cu bisturiu”. Schimbarea pe care pacienții noștri și-o doresc  e, mai degrabă,  motivată de complexe strânse de-a lungul timpului și abia apoi de rațiuni estetice. Cel mai dificil este în cazul adolescenților, care sub presiunea modelelor pe care le văd în viața publică, își imaginează că o operație estetică e șansa lor de reușită în viață.

Ca părinte, mă bucur că sunt încă departe de perioada când fiica mea mă va întreba dacă este cazul să intervină asupra unui „defect” . Dar sunt sigur că printre voi se află și părinți ai căror copii devin din ce în ce mai conștienți de propriul fizic, de diferențele față de alții și care nu înțeleg că frumusețea umană este dată tocmai de faptul că nu arătăm toți la fel.

Îmi permit să vă sugerez  trei sfaturi simple legate de modul în care puteți aborda subiectul operațiilor estetice cu tinerii din jurul vostru.

  1. Aflați care este adevărata problemă

„Vorbești prostii!” – e cea mai simplă replică pe care adulții o dau tinerilor atunci când aceștia își fac curajul să își exprime dorința de a schimba ceva la fizicul lor. De multe ori, dorința de a-și face o operație vine din faptul că un coleg nătâng a găsit un pretext să-l ia peste picior. Sau o fată a fost refuzată la dans pentru că nu e la fel de voluptoasă ca și prietena ei. Aflați ce a provocat nemulțumirea și încercați să rezolvați cauza, nu efectul.

2.  Explicați-le efectele pe termen lung

În primul rând, explicați-le ce înseamnă o intervenție chirurgicală, faptul că presupune anumite riscuri, oricât ar fi ele de controlate. O operație nu e reversibilă, s-ar putea ca ceea ce-și doresc acum să nu mai corespundă cu ce își vor dori atunci când corpul și psihicul lor va atinge maturitatea.

  1. Programați-le o întâlnire cu medicul estetician

De cele mai multe ori, tinerii vor asculta mai atent sfaturile și explicațiile unui specialist, un om pe care nu-l cunosc dar căruia trebuie să-i accepte autoritatea.  În plus, argumentele pe care un chirurg le poate oferi sunt mult mai greu de combatut, indiferent dacă acesta le confirmă sau nu că schimbarea pe care și-o doresc este potrivită.  Chirurgul este cel mai în măsură să spună dacă operația se justifică și dacă corpul este pregătit pentru o intervenție. În 80% din cazuri, argumentele logice câștigă în fața dorințelor impulsive.

Rezumând, vorbiți cu copiii și prietenii voștri tineri. Ei vor să fie ascultați și, deși vi s-ar putea părea ciudat, vor să audă și ce avem noi, „oamenii mari”, de spus, atât timp cât îi luam în serios.

A fost sau n-a fost…?

Nu judec, doar mă întreb. Întrebările mele nu își doresc răspunsuri facile. După atâția ani de practică, nu reușesc încă să intuiesc pe deplin motivația pacientelor care se tem să recunoască faptul că au printr-o operație estetică.

Cu siguranță, n-am inventat noi, românii, acest complex. Nu e nicio diferență între o cântăreață de la noi care apare brusc cu două numere mai mari la sutien și pretinde că a luat anticoncepționale și super modelul Gisele Bundchen care se prezintă la chirurgul ei plastician îmbrăcată în burka. Peste toate aceste exemple stă o teamă amară că cineva va afla că frumusețea lor „naturală” s-a născut în cabinet.

În rândul pacientelor mele, această teamă o regăsesc în special la persoanele care au o educație și un nivel de viață peste medie. Odată cu vârsta și teama crește în intensitate; persoanele peste 35 de ani insistă foarte mult să li se acorde discreție maximă. Respect pe deplin dorința de intimitate, acesta fiind și motivul pentru care pe site-ul meu sau în postările pe Facebook nu veți regăsi fotografii  „înainte și după” operație.  Ele există, însă le prezint doar în cadrul consultațiilor, pentru a fi sigur că nu poate apărea nici cel mai mic indiciu care ar face o persoană recongnoscibilă.

Și totuși, ce e de blamat în faptul că ai trecut printr-o operație estetică? Nimeni nu are opțiunea naturală de a opri pe deplin efectele trecerii timpului asupra corpului său. Și nici nu ne întreabă nimeni, când ne naștem, ce gene preferăm să moștenim de la părinții noștri, pentru ca la 40 de ani să avem nasul, sânii și abdomenul perfecte. Să zicem că poți să blamezi un om de 40 de ani dacă a trecut viața degeaba pe lângă el și n-a învățat nimic, dar mi se pare absurd să-i judeci ridurile!

Unele paciente spun că se simt mult mai sigure pe ele dacă reușesc să trișeze și să nege faptul că ar fi trecut pe sub un bisturiu. Nu se simt judecate și nici nu trebuie să suporte întrebări neplăcute și adeseori ironice, de la „cât de tare te-a durut?” până la „cât costă o față nouă?”.

Eu cred însă că a venit timpul ca intervențiile de chirugie estetică să depășească faza unui „secret rușinos”. Grija față de propriul corp este un instinct natural; tot ce s-a schimbat e că medicina ne oferă noi posibilități. Când ceilalți văd că ridurile au dispărut brusc șimiraculos, cu siguranță vor realiza ce se întâmplă și, chiar dacă nu ne-o vor spune în față, riscăm să ne eticheteze ca ipocriți. Și atunci, de ce să ne ascundem, în loc să zâmbim, să ne bucurăm de rezultate și să dormim mai liniștiți? În acest fel, ne-am provoca și mai puține riduri noi…

 

Frumusețea femeilor care au devenit mame

Sunt acaparate în fiecare minut al zilei de viața bebelușului, învață să funcționeze în regim de cazarmă condusă de un general care nu prea știe ce vrea, se adaptează constant și totuși reușesc să zâmbească: sunt proaspetele mămici, de ieri sau de azi, mereu cu aceleași griji. Zâmbesc, dar uneori, când aruncă în treacăt o privire în oglindă,  se întristează. E momentul în care realizează că corpul lor a trecut prin multiple transformări și că multe dintre schimbări nu le sunt deloc pe plac.

Apoi, dacă în cele 5 minute de repaos câștigate între două crize de plâns ale bebelușului vor să-și clătească mintea cu vreo revistă glossy, sigur vor constata că Kate Middleton arăta fantastic la doar 6 ore de când a născut, altă actriță a slăbit 30 de kilograme la doar două luni de la naștere, iar Cate Blanchett ia a treia nominalizare la Oscar și are timp să facă și cel de-al patrulea copil, arătând fantastic, bineînțeles.

Sâni lăsați, vergeturi, kilograme în plus, abdomen de bunică, pungi sub ochi de la nesomn – toate sunt pe lista de nemulțumiri pe care tinerele mame mi-o „înmânează” ori de câte ori au ocazia. Dar „sfântul bisturiu” are o soluție pentru fiecare dintre acestea, dacă e nevoie. Cu un pic de hotărâre și economii, orice problemă poate fi rezolvată în 2-3 ore de operație. Iar rezultatul artei chirurgicale poate să arate chiar mai bine decât originalul. Dar e nevoie?

Să nu fim ipocriți și poetici, femeile își doresc să fie frumoase chiar dacă sunt mame, chiar dacă prioritățile lor sunt acum îndreptate spre familie, chiar dacă abia apucă în unele zile să-și treacă pieptenele prin păr și mai au timp de machiaj doar la nunți și sindrofii.

Dar poate dacă le-am spune mai des că sunt frumoase chiar și dacă nu sunt perfecte, poate tinerele mame ar fi mult mai liniște și s-ar privi cu alți ochi în oglindă. Fericirea de a fi mamă ar înlocui îngrijorarea de a nu mai avea kilogramele dorite, cearcănele de sub ochi ar fi doar un semn că a mai trecut o noapte și lucrurile se îndreaptă spre bine. De cele mai multe ori, tinerele mame nici nu-și doresc să arate bine pentru ele însele, vor doar să scape de ochiul critic al celor din jur.

Iar, mai apoi, când lucrurile se așează, vor avea timp să judece la rece dacă defectele apărute în urma sarcinii le supără atât de tare încât să-și dorească o intervenție chirurgicală. Eu și colegii mei de breaslă suntem pregătiți atunci când și pacientul este pregătit.

Când fericirea ți se citește pe chip

pescuit

Era atât de devreme, încât ziua lungă de vară abia se pregătea să înceapă. Cu toate astea, noi eram deja gata de acțiune, cu echipamentul pregătit și bucuroși să fim împreună pentru ceasuri lungi de manevre iscusite. Peisajul acestei povești nu este însă o sală de operație: eram doar un copil și, alături de prieteni, mă pregăteam pentru o nouă zi de pescuit la Valea Drăganului.

Amintirea acelor momente mă face să zâmbesc de fiecare dată; pescuitul este un hobby pe care l-am păstrat până în ziua de azi. Dar, dacă în copilărie ne bucuram cu toții de cele trei luni ale vacanței de vară, întotdeauna parcă mai scurte decât spunea calendarul, azi e mult mai greu să înghesuim în agendă acele zile de recuperare și relaxare. S-au scris cărți întregi despre „de ce sunt hobby-urile importante” și, ca în orice domeniu, există chiar „mode” și „tendințe” cu privire la activitățile de timp liber. Pentru mine însă, întrebarea e simplă: există vreo activitate pe care o practicați bine dispuși? Există un hobby la care e suficient doar să vă gândiți pentru a zâmbi? Aceea e activitatea la care să nu renunțați niciodată.

Pentru că, în timp, pasiunile fiecăruia dintre noi sunt cele mai bune arme în lupta cu timpul. Stresul, supărările și anxietățile de zi cu zi ni se lipesc de chip, ni se citesc pe față, ne întunecă privirea. Înaintăm în vârstă și, parcă, suntem tot mai morocănoși, mai greu de mulțumit, mai lipsiți de răbdare.

Sigur, astăzi există tehnica necesară și oamenii care știu să elimine aceste urme. Înainte de a ajunge însă la acest pas, uneori firesc și ușor de făcut, e bine să analizăm puțin și lucrurile care ne ocupă zi de zi timpul – și dacă nu cumva sunt sursa problemelor pe care, mai apoi, vrem să le eliminăm chirurgical. În fond, una din primele reguli în medicină e că mai ușor previi, decât să tratezi.

Pentru mine, relaxare poate însemna și că e ora 5 dimineața, plouă torențial, iar eu stau cu cizme înalte la marginea unui pârâu de munte. Sunt zile pe care le închei relaxat și zâmbitor, care îmi dau energia pentru săptămâna de lucru care urmează. Cunosc oameni pentru care „relaxarea” înseamnă câteva ore de muncă grea în grădină, printre straturi, sau adrenalina unui sport extrem.

Pentru că tocmai vine un week-end prelungit de 1 mai, e un prilej bun să ne amintim că uneori avem cu adevărat nevoie de o pauză. Profitați de aceste zile pentru a face lucruri care vă plac cu adevărat: în timp, relaxarea și fericirea ni se citesc cu adevărat pe chip!

Informații care ne dezinformează

gossip-400x295

Recunosc, am găsit o nouă metodă de divertisment: forumurile cu subiecte de chirurgie estetică.Guilty pleasure! Nu săriți să dați search pe Google din două motive: dau dependență și s-ar putea să vă afecteze mult prea tare capacitatea de a judeca limpede.

„Îl recomand din tot sufletul pe dr. X, m-a operat minunat și a și publicat în revista Societății Internaționale de Chirurgie estetică”… „În niciun caz să nu mergi la dr. Y, îți recomand unul mai bun, eu m-am operat și mă simt f bine”, „Mergeți la stat, că dacă prinzi un doctor mai flămând și dai ciubuc, te poți opera și doar cu 6-700 de euro”…

Să mai continuu? V-aș mai spune doar că o postare lăuda rezultatul unei rinoplastii făcute de un medic pe care, întâmplător, îl cunosc și despre care știu sigur că nu face rinoplastii. Ce noroc că, măcar online, reușise să facă un nas perfect!

Mi-e greu să înțeleg de ce atunci când te pregătești să faci o schimbare majoră în înfățișarea ta ai luat ca și reper părerile unor persoane care semnează cu „norajones” sau „sf_elisabeta”. Dar, presupunând că locuiești în Huși, iar orașul nu e tocmai o metropolă cu oferte variate în chirurgie plastică, cred că lumea pur și simplu nu știe de unde să înceapă căutările.O simplă căutare îți dă la afișare cel puțin 10 reclame de clinici sau chirurgi, 2-3 forumuri și cel puțin 7 articole din reviste glossy cu sfaturi despre orice ține de chirurgie.

Ce mă îngrijorează e nivelul de detalii la care ajung sfaturile: de la ce proteze să fie folosite în augmentare până la câte tăieturi trebuie să aibă o operație de ridicare de sân. Cei sau cele care postează știu tot și nu au nicio problemă să încerce să fie cât mai convingători. Trei dudui dezbăteau aprins în vreo șase postări cum un medic care nu pune pe site-ul lui imagini cu operațiile făcute nu e un medic competent: „sigur nu are ce arăta”.

Sunt sigur că, oricât de mulți medici competenți ar interveni în discuții, părerile lor ar fi rapid înghițite de „forumiștii” dornici să fie cei mai deștepți, sau de cei care se află în spatele lor. Nu mă pot abține să nu suspectez că o parte din post-uri sunt, de fapt, reclamă mascată! Nu vreau să vă dau recomandări despre cum să vă găsiți un medic plastician bun. Simplul fapt că citiți acest text îmi indică faptul că nu sunteți niște forumiști. Dar dacă știți vreunul, salvați-l! Explicați-i că responsabilitatea asupra sănătății lui nu îi aparține nici lui„lucy_lu”, nici lui „supergrl”, ci doar lui însuși.

De ce ne e frică de privat?

DSC_5421_MA

Acum câțiva ani la ambasada României la de la Paris, s-a organizat o întâlnire cu medicii români care practică în Franța, în special cei din zona capitalei. La un moment dat, șeful Colegului Medicilor din Franța îi întreabă, dintr-o curiozitate absolut naturală, de ce toți lucrau in sistemul medical de stat și niciunul nu optase și pentru sistemul privat, măcar din considerente financiare. Răspunsul a fost categoric: „La stat e mai sigur!”

Ar fi fost un răspuns normal dacă am fi vorbit de medici aflați la final de carieră, dar majoritatea celor prezenți aveau între 30 și 40 de ani. Și nu știu cum am putea scăpa de această mentalitate care se transferă de la generație la generație, de multe ori fără a chibzui deloc asupra argumentelor.

Medicii tineri trăiesc într-o siguranță iluzorie pe care o plătesc zilnic cu compromisuri ce le afectează în mod clar parcursul profesional. E adevărat, pentru anumite specializări practica în privat mai ales când nu ești un nume consacrat s-ar putea să fie foarte riscantă. Dar nu e un condiție generală.

Aș vrea să îi încurajez pe toți medicii tineri să își facă curaj, să-și depășească temerile și să încerce să practice în afara sistemului de stat aici, în România. Cel mai mare câștig pe care îl ai este că îți poți alege propria echipă. Medicina modernă nu mai e demult „one man show”, poți să fii cel mai bun profesionist dar eficiența ta să se împiedice de oamenii care îți stau alături. La stat, nu poți alege. Poți să speri că ai noroc să te „învârți” până nimerești în tură cu anestezistul în care ai încredere, să îți amâni intervenții ca să fii cu „ăia buni”, iar la final să vezi că pacientul tău e preluat tot de asistenta pe care n-ai convins-o nici după 3 ani de importanța spălatului pe mâini.

Ce cazuri preiei? La stat, e o loterie și fii sigur că tu, medic tânăr, nu vei prinde cele mai interesante operații și nici nu va fi nimeni interesat că poate tu îți dorești să te specializezi pe ceva anume. Când eram rezident, focusat pe chirurgia mâinii, aveam un profesor, foarte simpatic de altfel, care mă certa mereu: „hai învață și tu să faci o hernie, că nu se știe când ai nevoie de ea!”. Bucuria mea cea mai mare din ultimii ani a fost că am reușit să mă specializez pe operațiile unde știu că pot fi foarte bun. Probabil că am pierdut ceva bani din asta, refuzând să operez oricând orice, dar respectul față de mine e mult mai mare.

Și iată că am ajuns la respect. Nu vreau să reiau povești despre nebănuitele căi pe care un medic tânăr trebuie să umble pentru a-și construi o carieră în sistemul de stat. Medicina privată are o formulă mult mai simplă: ești bun, reziști. Nu ești bun, nu vei avea clienți. E dificil, dar nu imposibil, și sunt sigur că tu, medic tânăr, îți dorești mai mult decât să treacă timpul, să vină ziua de salariu (binențeles, și apoi să te plângi că nu-ți ajunge).

Sunt doar câteva din zeci de argumente pe care le-aș avea pentru un medic tânăr. Îmi permit însă să insist la final pe un sfat: încercați să nu amestecați statul cu privatul. Veți pierde concentrarea de care aveți nevoie pentru că va fi nevoie să funcționați într-un alt ritm, cu alte obiective și cu altă viziune.

E greu, dar nu e imposibil.

 

Facem să fie bine!

1795794_265437293636202_825782_o

În copilărie, ori de câte ori se strica ceva în casă, părinții mei apelau la Nea Titi, un Leonardo da Vinci al reparațiilor. Indiferent dacă ne inundau vecinii, se strica mașina de tocat tocmai înainte de sarmalele de Crăciun sau se înfunda carburatorul, Nea Titi apărea în ușa apartamentului și declara zgomotos: „Facem să fie bine!”.  Bineînțeles, aproape de fiecare dată, Nea Titi pleca după câteva ore de muncă intensă, lăsându-ne într-o ceață totală și cu problema mai complicată decât în starea inițială.

Dar personajul a rămas în mintea mea și mă gândesc mereu la el atunci când consult un pacient care dorește să repare rezultatele unei intervenții anterioare. De cele mai multe ori îmi dau seama că oamenii au acceptat o operație estetică exact ca și părinții mei reparațiile lui Nea Titi: fără să întrebe ce se va întâmpla, ce competențe are în problema respectivă, ce cazuri/reparații similare a mai avut.

Doar că în cazurile doctorilor „Facem să fie bine!” urmările sunt mult mai serioase, pentru că orice altă intervenție pe un organ deja operat nu înseamnă că iei lucrurile de la 0, e mult mai dificil de atât. Țesuturile sunt afectate, capacitatea de refacere a organismului e mult scăzută, practic nu mai lucrezi cu „materialul clientului” ci cu ce a mai rămas din el. De multe ori, în timpul unei a doua intervenții descoperi și detalii ce la un consult nu au fost vizibile, e suficient ca un țesut să nu fi fost corect suturat pe 1 mm ca întreaga strategie pe care ai gândit-o la începutul operației să necesite schimbări.

Uneori, din fericire cazurile sunt rare, nici nu mai poți interveni. Recent am avut în consultație o doamnă ce suferise o rinoplastie cu laser, iar rezultatul nu era deloc ce și-ar fi dorit cineva. Ar fi vrut să repete intervenția, măcar pentru a restabili buna funcționare a nasului, căci nu mai putea respira corect. Țesutul este atât de distrus încât nici măcar unul dintre cei mai buni chirurgi europeni în intervenții la nas, la care apelasem ca ultimă instanță, nu a acceptat cazul.

Insist, chiar dacă poate vorbesc în truisme. Sănătatea e cel mai de preț lucru pe care îl aveți. O intervenție plastică trebuie să îmbunătățească, nu să distrugă. Întrebați detalii, cereți referințe despre doctor, încercați să găsiți pacienți care au fost operați de același om.  Aveți tot timpul să vă gândiți și dreptul să vă răzgândiți. Așa cum, atunci când vă luați prima mașină nouă, învățați totul despre viteze, consum și tot ce n-ați crezut vreodată că vă va interesa, faceți același lucru când e vorba de corpul vostru. Un medic inteligent și profesionist nu-și va pierde răbdarea și nu vă va spune niciodată, „Lăsați, doamnă, că facem să fie bine!”.

 

Dvs ce ne-ați pregătit pentru azi, domnule profesor?!

DSC_4880

Discutam, zilele trecute, cu o fostă colegă de facultate, actualmente medic dermatogolog la un prestigios institut parizian, despre aventurile exodului ei profesional.Cea mai mare mirare a mea era legată de decizia ei de a părăsi țara, știind că o lungă perioadă fusese destul de înverșunată pe acest subiect. Deși mereu unul dintre cei mai buni studenți și rezidenți, nu își dorise niciodată să plece din România, decât eventual pentru un stagiu sau un congres. Iar acum, eu eram aici, ea…în Paris.

„Știi ce mi-a spus profesorul C. la finalul rezidențiatului, Mihai?  Locul tău nu e aici, ești mult prea bună.”, mi-a explicat ea sursa deciziei pe care o luase. Ca să vă traduc în termeni mai concreți: un profesor are șansa să găsească un rezident foarte bun, dedicat, care a confirmat deja că are toate calitățile pentru un viitor medic strălucit. Și ce face? Îl trimite în altă țară, că noi românii nu merităm așa ceva. Vi se pare altruism? Ar fi fost, dacă profesorul i-ar fi oferit vreo alternativă: rămâi aici și ai tot sprijinul meu sau pleci într-o altă țară care, probabil, va fi mai generoasă cu tine. Dar oferta locală nu a venit niciodată.

Un pacient din Zalău, Satu Mare sau Botoșani ajunge la Cluj sperând că aici va găsi cei mai buni specialiști, într-un spital universitar în care se presupune că ar trebui să lucreze „la crème de la crème”. Pentru mulți e ultima salvare după ce și-au petrecut luni de zile prin spitale orășenești cu dotări și medici nu tocmai de prim rang. Pentru ei va fi doar o curiozitate faptul că regăsește același nume de familie printre medici, el însă se va aștepta să fie tratat de cei mai buni, neștiind că celor mai buni li s-a indicat o altă direcție în carieră.

Să fii medic e o meserie, să fii profesor e o artă. Când cele două aspecte se împletesc, omul respectiv ar trebui să fie un medic foarte bun, capabil să crească alături de el medici care să devină chiar mai buni decât el. E singurul mod în care faci medicina să evolueze. Ca profesor, când grija ta este să nu îți creezi competiție, înseamnă că blochezi sistemul și nu dai șanse reale pacienților tăi. În prezent, în spitalele din România bolnavilor li se spune mult prea des „ce să mai facem, dacă nici dom’ profesor n-a rezolvat înseamnă că nu se poate!”.

Credeți-mă, se poate! În stagiile mele din străinătate ni se spunea soluția găsită de profesor și eram provocați să venim cu ceva mai bun. Și dacă un „biet” rezident găsea o soluție mai bună pentru un caz, profesorul nu avea nicio problemă să o pună în aplicare. Pentru că, în final, nu contează decât un singur lucru: am depus cu toții un jurământ în care orgoliile, falsa competiție, nepotismul nu sunt incluse. Contează doar să facem bine.

„Tu la mine ce ai opera?”

DSC_5421_MA

Destinul și inspirația au făcut ca, la un moment dat în carieră, să mă specializez în chirurgia estetică și reparatorie. Aș putea să scriu pagini întregi despre avantajele de a lucra într-un domeniu atât de frumos: de la șansa de a avea, de cele mai multe ori, pacienți ce aleg voluntar să își îmbunătățească aspectul, până la efectul post-operator: un mare zâmbet pe fețele lor.

Există însă și momente delicate pentru care nu am reușit încă să mă „specializez”. Spre exemplu, acel moment în care sunt întrebat direct și fără ocolișuri: „Dar tu, la mine, ce ai opera?”. E drept, s-ar putea să par prea sensibil să mă plâng de asta. Am o prietenă, medic dermatolog, care la fiecare sindrofie e nevoită să acorde 3-4 consultații ad-hoc la lumina lumânărilor. E mai greu să vii la un chirurg estetician să îi arăți, „numai o secundă”, o iritație pe mână, nu-i așa?

Și totuși, care e răspunsul corect pe care aș putea să-l dau când sunt abordat astfel?! Niciodată nu sunt foarte sigur că cel care întreabă își dorește cu adevărat să afle răspunsul. Nu sunt vreun ciudat pentru care frumusețea e un șablon, deci îmi e foarte greu să găsesc defecte fizice la o persoană. Uneori un nas un pic altfel, o gură ușor prea mare sau ridurile din jurul ochilor sunt tocmai cele care construiesc farmecul unei persoane. Revista “People” schimbă în fiecare an clasamentul celor mai sexy persoane din lume, cum aș reuși eu să îmi imaginez idealul valabil pentru toți?

Nici nu îmi place să fiu ipocrit și să răspund „la tine, absolut nimic!”. E defect profesional să observi mereu ceva ce ar putea fi un pic corectat la oamenii din jurul tău. Probabil că cel mai la îndemână răspuns ar fi „Dar pe tine ce te deranjează, ce ai vrea sa fie altfel?”. Să știți că am încercat, însă răspunsul imediat a fost „nimic în mod deosebit, dar mă gândeam că poate tu…”.

Așa că vă avertizez de pe acum: sunt chirurg și îmi place să operez. Dacă vreodată veți dori să aflați un sfat de la mine, fiți siguri că sunteți pregătiți să îl primiți. Nu e nimic greșit să dorești să schimbi ceva din aspectul tău fizic, la fel cum e perfect acceptabil să te placi exact așa cum ești. Și în loc de întrebare, ar fi poate mai potrivit să începeți cu „eu la mine aș opera…”. De aici, discuția va fi mult mai ușoară.

De ce ne e așa de greu să avem grijă de noi?

Mihai Aschilian - Augmentare mamară / Operația de mărire a sânilor

Acesta este un text scris la supărare, așa că dacă vă cert, dragele mele doamne, căci vouă mă adresez în principal, sper să fiți de acord că o fac cu cele mai bune intenții.Înainte de a dezvolta subiectul, vă invit să completați (în minte) un scurt chestionar:

  1. Când v-ați cumpărat ultima oară o pereche de pantofi?
  2. Când v-ați petrecut ultima oară o oră la coafor?
  3. Când ați făcut ultima oară o mamografie sau o ecografie de sân?

Nu e așa că majoritatea dintre Dvs. au răspuns la primele două întrebări cu un interval mai mic de 10 luni? Răspunsul majoritar la a treia întrebare – nici nu vreau să-l intuiesc! Din păcate, îl aflu aproape la fiecare primă consultație a unei paciente ce își dorește o intervenție de înfrumusețare a sânilor.

„Nu am timp” (deși un o ecografie durează mai puțin decât un aranjat de păr) sau „e destul de scump” (deși nu mai mult decât o foarte banală pereche de pantofi) sunt principalele scuze pe care femeile și le găsesc pentru a nu efectua un consult ce le poate salva de una dintre cele mai îngrozitoare boli: cancerul la sân. Haideți, atunci, să citim statisticile: în fiecare an, în România se diagnostichează 10.000 de noi cazuri de cancer la sân. Din păcate, la nivel european, avem cele mai multe decese cauzate de această boală, pentru că de cele mai mult ori cancerul este descoperit în fază avansată. Nu vreau să discut acum despre ce ar trebui să facă statul român pentru a schimba această situație. Vreau să vă gândiți voi ce aveți de făcut. Să vă întrebați cu adevărat ce înseamnă că „aveți grijă” de voi: să fiți mereu drăguțe sau sănătoase?

Pacientele care apelează la chirurgia estetică a sânului au avantajul că orice chirurg le va cere o ecografie sau mamografie (în funcție de vârstă) și că, cel puțin pentru un an după intervenție, vor fi urmărite prin controalele regulate care se fac. Femei educate, cu situație materială bună, recunosc cu nonșalanță că nu și-au făcut niciodată un control înainte de a se gândi la partea estetică a sânilor. Și atunci, nu am motive să vă cert?

Demonstrați-mi că mă înșel și voi fi fericit să recunosc că nu am, de fapt, niciun motiv de supărare.

 

Frumusețe în barter

hidden faces

    Observ, în ultimul timp, că tot felul de show-uri de televiziune românești au transformat intervențiile chirurgicale estetice în spectacole de dezgolire în direct. Se prea poate ca voi să le fi ratat, fiindcă, din fericire, ele sunt difuzate la ore când oamenii inteligenți fie sunt ocupați cu serviciul, fie cu cititul unei cărți.

    Timp de săptămâni întregi, câte o domnișoară/doamnă „…de România” (completați punctele cu Beyonce/Madonna/Conchita Wurst sau alte staruri internaționale) își prezintă în direct pansamentele și firele rămase în urma unor intervenții menite să le întregească frumusețea (din păcate, pentru inteligență nu există încă operații). Plasate în pat de spital, într-un cadru din care nu lipsește niciodată logo-ul  clinicii unde s-a realizat operația, amplasat suficient de vizibil pentru a nu fi ratat, doamnele noastre își povestesc greutățile prin care au trecut, se lasă pipăite de consorți și nu uita să mulțumească fierbinte doctorului ce s-a obosit pentru ca barterul să fie împlinit. Fiindcă sunt convins că niciuna dintre acestea nu au achitat intervențiile respective: circul nu e pe bani, e în barter.

    Acum, nu sunt eu cel care să judece strategiile de PR și marketing pe care o clinică le adoptă, în speranța că asta le va aduce mai mulți clienți. Concurența e suficient de mare pe piață, iar numărul clienților de la care te aștepți ca la un moment dat să apeleze la chirurgia plastică, destul de limitat. Aș vrea însă ca, măcar în unul sau două cazuri, să existe o continuare a subiectului. Să vedem și noi, dacă tot nu e nimic de ascuns și ne petrecem orele de la reanimare on air, cum evoluează un pacient la 3-6 luni după operație. Pentru că aceleași tabloide, care acum expun pe larg noile achiziții în materie de silicon ale câte unei starlete, nu s-au jenat în trecut să sară la gâtul unei foste modele ce a decis, după nașteri repetate, că e cazul să își rupă spatele cu câteva kilograme atârnate în sutien.

    Dar cred că anii mei de experiență îmi permit să vă adresez un sfat. Dacă vreodată veți ajunge să vă doriți o operație estetică, alegeți-vă medicul după alt standard decât vedetele care au apelat la el. Uitați-vă atent la CV-ul lui, la pregătirea practică pe care o are, întrebați alți pacienți care au apelat la el, fiți siguri că e specializat pe tipul de intervenție pe care o doriți. Și dacă, la final, veți ajunge să fiți operat chiar de chirurgul Angelinei Jolie (care, apropo, nu s-a plimbat niciodată pe la vreo televiziune să-și povestească operațiile), considerați asta un bonus, nu un argument.

    Altfel, să fim sănătoși cu toții, indiferent dacă în barter sau pe bani.

    Iarna nu e ca vara. Iar asta e o veste bună!

    ws_Winter_Wonderland_1920x1080

    Știu că e imposibil să nu vă fi făcut măcar un mic plan pentru anul în curs, menit să vă aducă mai aproape de locul în care vă visați: să fiți mai frumoși, mai deștepți, mai bogați, mai frumoși. Ah, și bineînțeles, mai slabi – fără asta, nu se poate! Nu vreau să vă descurajez cu statistici neprietenoase, care spun că doar 10% dintre noi suntem în stare să ne ducem gândul până la capăt. Sugestia mea este ca, dacă tot ați luat o hotărâre, să acționați acum.

    În chirurgia estetică, iarna este cel mai prietenos anotimp. Stilul de viață pe care îl avem în această perioadă ne permite cea mai bună recuperare după o intervenție chirurgicală. Faptul că suntem mai puțini activi, că petrecem mai puțin timp în aer liber și suntem mai puțini expuși razelor solare e, paradoxal, un lucru bun. Permite pielii să se cicatrizeze mai repede și organismului să-și regăsească ritmul normal.

    Este perioada din an în care suntem mai puțin activi sociali. Evenimentele pentru care ne pregătim, în general, să arătăm mai bine (nunți, aniversări, banchete) sunt programate după luna aprilie. Nimeni nu își dorește să apară în astfel de momente cu cicatrici proaspete sau implanturi care nu și-au luat încă forma naturală, așa că e mai bine ca intervenția să fie pregătită din timp.

    Pacienții vor suporta mai ușor și să renunțe la unele hobby-uri pe perioada recuperării. Vor reveni, în primăvară, mult mai frumoși pe terenurile de tenis sau de golf, la bazinele de înot sau pe pistele de alergare din parc, fără a fi stresați să acopere sau să protejeze suplimentar zonele corpului  în care s-a intervenit.

    Deci, dacă v-ați programat o schimbare în 2015, e momentul să nu mai stați pe gânduri. Ar putea fi tocmai anul în care, pentru prima dată, promisiunile făcute în noaptea de Revelion chiar se împlinesc. Succes!

    Impactul Crăciunului asupra frumuseții – 3 sfaturi practice

    moscraciun

    Acesta este un text dedicat exclusiv doamnelor, fiindcă fără ele Crăciunul nu ar fi decât un prilej de stat pe canapea cu telecomanda în mână. Nu stă în puterea mea să schimb obiceiuri împământenite deja de sute de ani, sunt sigur că și în acest an tot ele vor fi cele care se vor ocupa de cadouri, prăjituri, atmosferă și decorațiuni. Umila mea contribuție sper doar să le ajute să rămână la fel de frumoase și după aceste zile atât de încercate.

     Sfatul nr 1 – Faceți cât mai multă mișcare

    Shoppingul e cel mai bun sport. Dacă aveți în viața voastră vreun bărbat care încearcă să contrazică acest adevăr, puteți oricând să-i spuneți că este recomandarea medicului. Varicele sunt un pericol real la orice vârstă și e mult mai important să prevenim decât să tratăm! În plus, gândiți-vă la seria amplă de mișcări pe care probatul hainelor le implică, așa că nu ratați nicio rochie de pe raft, o faceți pentru sănătatea voastră.

    Sfat nr 2 – Atenție la greutate

    Un portofel mult prea plin poate face poșeta să atârne, creând presiune pe coloana vertebrală. Așa că goliți-l cât mai rapid. Aveți nevoie de asistența partenerului, pentru că greutatea se va transfera în pungile de cumpărături. Nu merită să vă riscați sănătatea. Până la urmă, shoppingul în doi e și o formă de terapie de cuplu: îi dați șansa partenerului să vă redescopere, în noi și noi ținute.

    Sfat nr 3 – Moș Crăciun e singurul care își permite să fie bătrân de sărbători…

    …și nu numai! Așa că între coafor și pedichiură poate vă gândiți și la o vizită la medicul estetician. Avem un întreg 2015 de înfruntat, de ce n-am face-o fără riduri și alte lucruri care ne încurcă?

    Sfaturile sunt orientative, dar v-aș recomanda să le urmați. Garantează o stare de bine ce va dura măcar până în ianuarie, când ne vom reîntâlni pe blog, cu forțe și idei noi. Până atunci, Sărbători fericite tuturor!

     

     

    Operațiile de după operații

    home-probono

    Aproape jumătate din operațiile pe carele efectuez sunt, de fapt, asupra unor zone care au suferit deja un parcurs chirurgical. Ca să le spunem simplu, operații după operații. Motivele care îi fac pe pacienți să ajungă din nou în cabinetul unui medic sunt diverse, însă un lucru este comun: ei nu sunt mulțumiți de rezultatele pe care le-au obținut în urma primei intervenții.

    Îi admir pe acești oameni pentru că îmi dau seama cât de dificil le este. Trecând peste faptul că se expun din nou riscurilor pe care orice operație le implică, mai mici sau mai mari, și cheltuielilor aferente, cred că toți își pun aceeași întrebare: „dacă nici de data aceasta nu va ieși ce îmi doresc?”

    Nu e deloc o poziție de invidiat pentru niciun chirurg. Responsabilitatea și presiunea sunt foarte mari, operația mult mai dificilă. Odată intervenit pe orice zonă din corp, organismul nu mai e „nou”, vascularizarea zonei e precară, vindecarea va dura mai mult. În plus, o foarte mare parte din pacienți nu dispun de fișa completă a intervenției anterioare. N-o să înțeleg niciodată cum există pacienți dispuși să investească foarte mulți bani într-o operație, dar nu sunt curioși să știe exact ce li s-a întâmplat. Este dreptul lor să ceară fișa intervenției și obligația medicului de a o preda completă, cu toate detaliile, de la starea inițială, medicamente administrate, materiale și tehnica folosită, observațiile post-operatorii, etc.

    Important este, însă, ca odată găsită voința de a merge mai departe și a rezolva nemulțumirea existentă, pacientul să colaboreze perfect cu chirurgul. Împreună vor construi un plan de acțiune detailat. Pacientul își va expune așteptările iar medicul are datoria să le seteze corect. Variantele sunt clar mai limitate decât au fost în starea inițială, dar dreptul pacientului de a fi mulțumit la final este același. Pacientul trebuie să se mobilizeze și să respecte fără niciun răsfăț indicațiile post-operatorii. Pare ciudat să menționez tocmai asta, dar experiența îmi arată clar că suntem destul de indulgenți cu noi înșine, gata oricând să facem „doar o mică excepție”, chiar și în situații limită.

    Nu renunțați niciodată să doriți ce e mai bun pentru voi, atât timp cât aveți motive întemeiate. Găsiți medicul dispus să vă ofere parteneriatul corect și mergeți mai departe. Corpul vostru este primul care vă va da semnalul când să vă opriți.

     

    „Dincolo” e mai bine

    Ultima mea “sesiune de operații” în străinatate a avut loc acum câteva zile. La Viena, alături de profesorul Jacques Van Der Meulen, unde am avut câteva intervenții faciale foarte diverse, niciun caz nu a semănat cu celălalt. Printre pacienții mei s-au numărat și câțiva români.

    Nu am putut să nu mă întreb de ce respectivii au optat să meargă până în capitala Austriei pentru o operație de care, cu siguranță, ar fi putut să beneficieze și în țară, la costuri mai mici.

    Locațiile în sine nu sunt cu nimic mai spectaculoase decât clinicile private din țară, poate Radeztki Villa să fie o excepție prin arhitectura și atmosfera istorică. Dotările din sala de operație sunt foarte bune, dar nu e nimic din ce nu ai găsi acasă. Personalul medical e foarte bine pregătit, dar va trebui să ai un dialog cu el și poate nu toată lumea excelează într-o limbă de circulație internațională.

    Nu cred că e foarte comod ca, imediat după o intervenție, să te urci în mașină sau în avion, la fel cum e imposibil să nu te gândești la cum vei fi urmărit post-operatoriu. Din fericire, pentru pacienții operați recent în Viena, eu sunt aici și pot apela oricând la mine.

    Și atunci,de ce tot acest efort financiar și fizic?

    Cred că trăim în continuare sub impresia că “dincolo” e mai bine. Ani de lupte cu sistemul de stat îi fac pe cei care au ajuns la un nivel de putere financiară să opteze aproape instantaneu pentru serviciile medicale din străinătate, fără să își mai pună măcar problema să caute o alternativă locală.

    Cu siguranță nici noi, breasla medicilor, nu îi ajutăm foarte mult să-și regândească opțiunea. Unii medici, chiar și cei ajunși în practica privată, se comportă adesea la fel ca într-un spital de stat. Alții au strategii de marketing care par bizare. Uitați-vă cine sunt cei mai notorii medici plasticieni din România! Majoritatea sunt cei asociați cu operațiile făcute unor “vedete media”. Pentru unii a meritat aceste “bartere” (nu vă gândiți că sunt operații plătite). Dar sunt și cei care au ajuns să se plimbe pe la televiziuni ca să justifice isteriile vreunei starlete. Sau, în cel mai nefericit caz, au sfârșit în instanță, singurul loc unde își mai puteau repara reputația.

    Avem multe de învățat, medicii despre cum să-și construiască o ofertă și pacienții despre cum să o cântărească. Până atunci, câștigă austriecii, turcii, francezii și toți cei care sunt mai organizați decât noi.

     

     

    Operația care poate reda zâmbetul

    1795794_265437293636202_825782_o

    Aglomerați, stresați, mereu presați de timp și de responsabilitatea pe care munca lor o poartă. Așa sunt medicii din spitale, și nu doar la noi, ci oriunde în lume. Poate de aceea e greu să le reproșezi că multe din lucrurile care țin de bunăstarea pacienților nu intră în atenția lor imediată. Prea focusați pe salvarea de vieți sau rezolvarea imediată a problemelor de sănătate, uită de multe ori că pacientul rămâne om și are dreptul ca, la externare, să regăsească cât mai ușor normalitatea în viața lui.

    Tocmai din acest motiv, multe dintre intervențiile reparatorii nu mai au loc. Pacienții nu știu că au anumite opțiuni, medicii nu sunt preocupați de ce se întâmplă cu ei odată ce partea lor de responsabilități s-a încheiat.

    Mă gândesc acum la situația celor care în urma unei tumori a glandei parotide, a unui accident vascular sau a unui traumatism în regiunea facială rămân cu ceea ce în termeni populari am numi „față căzută”. Practic, unul dintre nervii feței, și anume nervul facial, nu mai funcționează și pacientul rămâne cu paralizie facială. Doar că organismul uman e fascinant și ne dă chiar el soluții, trebuie doar ca cineva de specialitate să intervină și să reușească unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un chirurg plastician îl poate face. Medical i-am spune „reanimare facială”; uman vorbind, redăm zâmbetul pacientului.

    Tehnica, în sine, este complicată, de aceea există puțini chirurgi care o aplică în România. Cred că ne-am putea număra pe degetele de la o singură mână. Simplificând, luăm un nerv din picior pe care îl transferăm în zona afectată a feței, iar apoi lăsăm natura să își urmeze cursul. După aproximativ 9 luni de la transplantare, nervul începe să crească cu aproximativ 1 mm pe zi.

    Ulterior, prin tehnici de microchirurgie se transplantează un mușchi de la picior. Sub microscop, la măriri de câteva zeci de ori, se realizează anastomozele vasculare, adica se pun cap la cap vasele muschiului cu vasele din regiunea gâtului, apoi nervul care a crescut timp de 9 luni se conectează la nervul mușchiului transplantat, puându-l în mișcare. Ulterior, combinând cu tehnici de chirurgie estetică (lifting, chirurgia pleoapelor sau/și injectări cu grăsime) putem reda feței nu doar vitalitatea, ci și aspectul natural.

    E dificil, e un proces de durată și poate fi făcut doar până la vârsta de 60 de ani. Dar rezultatele sunt minunate. Tocmai din acest motiv sunt uimit cât de puțini dintre pacienți știu de această opțiune. Ei ar trebui să fie informați imediat după ce au suferit traumatismul care le-a provocat paralizia facială. Cu cât se intervine mai rapid, cu atât procesul e mai scurt și rezultatele mai bune.

    Trebuie și noi, breasla medicilor, să învățăm să fim mai uniți. Dar, până la urmă, suntem și noi doar oameni…

    Prea tânără sau prea bătrână?

    Dacă vă așteptați la un răspuns direct la întrebarea „care este cel mai bun moment pentru o intervenție chirurgicală?”, ei bine, refuz să îl ofer. Unul dintre marile avantaje ale chirurgiei estetice este tocmai faptul ca decizia poate fi luată după o adâncă chibzuire și documentare. Viața pacientului nu depinde de aceasta și atunci graba nu poate decât să dăuneze.

    Aud, însă, în jurul meu de prea multe ori judecăți de tipul „ce i-o fi trebuit și ăsteia la vârsta asta!” și simt nevoia să le încurajez pe toate doamnele sau domnișoarele care doresc să schimbe ceva în înfățișarea lor.

    Anii petrecuți în străinătate m-au format nu doar ca medic, dar mi-au arătat și o altă viziune asupra vieții. În Europa Occidentală, oamenii încep să investească în ei în special în a doua jumătate a vieții. Se îmbracă mai bine, călătoresc mai mult, își descoperă hobbyuri și apelează chiar și la chirurgie estetică atunci când consideră că trupul nu a ținut pasul cu spiritul lor păstrat tânăr tocmai prin aceste „investiții”. La noi, lucrurile sunt exact invers. Ne trăim tinerețile de parcă viața s-ar sfârși la 30 de ani, vrem să fim frumoși, bine îmbrăcați și activi cât suntem tineri, apoi frumusețea este doar un detaliu. Dar de ce trebuie să considerăm că doar una dintre abordări este cea corectă?

    Dorința de frumos ar trebui să ne însoțească întreaga viață. Recunosc, nici eu nu mă simt foarte confortabil când o tânără de 18 ani solicită o augmentare mamară. Medical, nu este nimic care să interzică o astfel de intervenție, corpul este matur, complet dezvoltat, poate suporta ușor operația iar recuperarea este foarte rapidă. Rolul meu este doar de a ghida respectiva pacientă astfel încăt atunci când ia decizia să fie sigură că nu este doar un moft dictat de circumstanțe sau anturaj.

    Cât despre persoanele în vârstă, chiar cred că în momentul în care ai renunțat să îți mai dorești să arăți bine, ai renunțat și la o parte din respectul pe care îl dorești din partea celorlalți. Nu înseamnă că toți trebuie să apelăm la chirurgie, dar dacă există o dorință în acest sens, ea trebuie împlinită indiferent dacă avem 50, 60 sau 70 de ani. Sau 80, de ce nu? Setul de analize care se face înaintea unei operații este foarte complex, deci nimeni nu va risca o intervenție dacă starea de sănătate nu o permite.

    Mi-ar plăcea să văd că pofta de viață nu cunoaște vârsta din buletin. Frumusețea nu este un lux la care să renunțăm, cu atât mai mult cu cât ea nu ține doar de modul în care arătăm. Iar dacă cineva se grăbește să ne judece pentru o falsă vanitate, lasați-l să o facă. Niciodată acest gen de comentarii nu vin din prea multă fericire și împlinire personală.

    Cât dai sau ce primești?

    DSC_7067

    Cunosc foarte bine realitățile românești și nu voi afirma niciodată că chirurgia estetică e ieftină. Tehnicile, materialele și aparatura folosită transformă acest domeniu al chirurgiei într-unul accesibil doar persoanelor cu venituri peste medie, sau necesită o anumită perioadă de economisire pentru cei care își doresc foarte mult o intervenție. Nici nu va fi vreodată ieftină. Oriunde în lume, costurile intervențiilor se stabilesc și în funcție de veniturile populației; aceeași operație poate costa dublu în SUA față de Asia.

    Dar aici intervine și paradoxul. Tocmai pentru că veți cheltui foarte mulți bani, vă recomand să nu alegeți unde vă operați în funcție de preț. Nu cunosc tarifele colegilor mei, însă când un pacient îmi spune că aceeași intervenție și-ar realiza-o la „concurență” cu 10% mai ieftin curiozitatea mea nu e legată de preț, ci de cât de importantă este pentru respectiva persoană reușita operației. Prețul ar trebui să fie întotdeauna ultimul criteriu după care cineva își lasă sănătatea și viitorul în mâinile unui doctor.

    Primul pas pe care ar trebui să îl faceți este să fiți sigur că medicul pe care l-ați ales are experiența necesară pe tipul de operație de care aveți nevoie. La fel ca în oricare domeniu, cei care spun  că le știu pe toate și le fac pe toate sunt precum “meșterii care le știu pe toate”. Și noi, medicii, suntem sau ar trebui să fim specializați pe un anumit domeniu – atunci când te focusezi pe o plajă mai îngustă de intervenții, reușești să aprofundezi mai bine cunoștințele și să fii mai stăpân pe ceea ce faci. Chiar dacă cererea este în creștere, nu voi face niciodată terapie laser, cel puțin nu până în momentul în care nu voi urma câteva cursuri de specializare pentru asta. Am investit peste zece ani din cariera mea pentru a mă specializa pe intervențiile la față, mâini și bust, și am certitudinea că sunt pregătit pentru orice gen de situații ar putea apărea.

    Apoi, nu ezitați să intrați în detalii cât mai „tehnice”, chiar dacă vi se pare că nu stăpâniți domeniul. Este dreptul oricărui pacient să afle cu ce materiale operează medicul, de cele mai multe ori diferențele de preț pot veni de aici.  Vă alegeți mașina în funcție de marcă, specificații tehnice și siguranța pe care ți-o oferă, altfel toate au patru roți și un volan. De ce ați fi mai zgârciți când vine vorba de materiale de a căror calitate va depinde recuperarea și succesul pe termen lung al intervenției?

    Medicul nu intră niciodată singur în operație, e important să aflați și cine sunt membrii echipei cu care lucrează. Expertiza lor este la fel de importantă ca și a chirurgului, operația nu este one man show.

    Aflați totul despre recuperare. Tehnicile, materialele pe care un medic le folosește pot să prelungească sau să scurteze această perioadă. De aceea, ar trebui sa gândiți pragmatici. Practic, în perioada în care nu veți fi apți de muncă pierdeți bani. Și asta este o cheltuială care ar trebui luată în calcul. În plus, mulți dintre medici nu anunță din start costurile pentru toate consultațiile post-operatorii; e bine să știți care e pachetul complet de servicii de care beneficiați, ce se întâmplă în cazul apariției unei complicații postoperatorii etc.?

    Iar după ce aveți toate aceste informații, vă turnați un pahar de vin, vă relaxați și încercați să vă imaginați cum va fi viața voastră după operație. Dacă îmi veți lua în calcul sfaturile, sunt sigur că experiența fi foarte bună.

    De mâine voi fi mai frumos! Și?!

    home-despre

    Există în activitatea noastră, a medicilor plasticieni, un aspect despre care vorbim prea puțin, poate și fiindcă e greu să faci pe cineva care nu e direct implicat să înțeleagă. Ține, în principal, de relația cu fiecare pacient în parte și de cum reușești să intuiești lucrurile pe care, de cele mai multe ori, acesta nu vrea sau nu poate să le explice foarte clar: așteptările sale vizavi de viața lui de după intervenția chirurgicală.

    Nimeni nu se trezește într-o dimineață și își spune: „de astăzi, nasul meu trebuie să fie mai mic”. Nemulțumirile față de propriul corp se acumulează în timp, de multe ori ele sunt impuse și de anturajul nostru, de standardele grupului nostru social, de pozitia noastră profesională. Bineînțeles, nu vorbim acum de malformații sau de situații generate de anumite boli. Ci doar de acele cazuri în care pacientul vrea să schimbe ceva la propriul fizic, în speranța că….Ei bine, de aici fraza poate fi continuată în atât de multe feluri, încât fiecare ar putea deveni o postare pe blog.

    Obligația noastră, a medicilor, este să facem tot ce ne stă în putință pentru a rezolva cazul atât medical, cât și emoțional. Trecând peste expunerea riscurilor pe care orice intervenție chirurgicală le presupune, avem datoria să îi explicăm pacientului și riscurile pe care le pot genera așteptările nerealiste. Un fizic mai frumos este un fizic mai frumos. Nu crește durată de viața a unei căsnicii, nu îți asigură promovarea în funcția de CEO la locul de muncă, nu îți aduce admirația copiilor și dragostea lor necondiționată. Suntem mândri că ajutăm oamenii să se simtă mai bine și punem umărul la creșterea încrederii de sine, dar bazele pentru o viață fericită stau în altă parte.

    Vă întrebați de ce unele persoane suferă regulat intervenții, deși nu părea a fi nimic în neregulă cu cele anterioare? Tocmai pentru că nevoile unor astfel de pacienți nu sunt neapărat din zona esteticului.

    Și deși poate părea că sunt un pic nebun să scriu toate aceste lucruri, până la urmă, pentru un medic din mediul privat, un pacient este un pacient, nu un simplu client. O fac pentru că am foarte mult respect pentru pacienții mei. Și pentru femei, fiindcă, în principal, ele sunt cele mai predispuse să găsească false soluții la problemele lor.

    Așa că, ori de câte ori veți citi statistici de genul „oamenii frumoși primesc slujbe mai bine plătite decât cei modești”, râdeți și gândiți-vă că voi meritați ce e mai bun! Eu, unul, cred asta despre fiecare dintre pacienții mei.

     

     

     

    Despre curaj și carieră. Sau despre curajul de a face carieră.

    10371682_285765108270087_4766239236285290700_nÎntotdeauna m-am considerat norocos că am descoperit, încă din liceu, care este calea profesională care mă poate face împlinit și fericit. De-a lungul celor șase ani de facultate și chiar și în perioada rezidențiatului, am avut suficient de mulți
    colegi care nu reușeau să răspundă cu onestitate celei mai simple întrebări, înainte de a urma o carieră: „chiar îmi doresc să fac asta pentru tot restul vieții?!”.

    I se poate întâmpla oricărui tânăr, nu e ușor la 18-19 ani să fii sigur de direcția pe care dorești să o urmezi. Iar în Medicină, la fel ca și în cazul Dreptului, mai intervine, de multe ori, și presiunea familiei. Poate de aceea, sunt un admirator al sistemului francez de învățământ medical. În Franța, nu e necesar să dai un examen de admitere la Medicină, însă, după primul an, rămân să studieze doar 10% dintre cei înscriși, dar nici măcar asta nu e o garanție că vor ajunge să profeseze vreodată. Selecția riguroasă este răspunsul la nehotărârile, nepotrivirile cu meseria și lipsa de dedicare și pasiune. Unui medic nu ar trebui să i se permită să fie mediocru, pentru că, automat, asta înseamnă că un pacient va fi tratat cu mediocritate.

    În anul III, am luat decizia că nu pot să aștept să îmi termin anii de facultate pentru a afla ce vreau să fac în medicină și am profitat de orice oportunitate care mă aducea mai aproape de practica medicală. Profesorul Constantin Ciuce conducea un curs de microchirurgie, un curs plătit pentru specialiști, dar la care puteai să asiști ca observator, dacă făceai munca de întreținere. Așa că, în fiecare seară, înainte de a arunca șobolanii folosiți experimental în timpul cursului și de a curăța instrumentarul, eu și câțiva colegi reproduceam pe ei tehnicile pe care le vedeam în timpul zilei. Era neplăcut să faci munca de jos? Faptul că ne cunoșteam prioritățile a făcut ca totul să fie mai ușor.

    Până la urmă, succesul ține și de cât ești de dispus să renunți la confortul propriu pentru a face un pas înainte. În anul IV de rezidențiat, când am decis că e absolut necesar să-mi continui specializarea în străinătate, am aplicat pentru un stagiu la Centre SOS MAIN din Strasbourg, deși nu știam franceza. Știam, însă, că aici sunt specialiști excelenți în microchirurgie și că doream să învăț de la cei mai buni. Și, din fericire, am fost ales, în ciuda barierei lingvistice. Sunt sigur că, acum, cariera mea nu ar fi arătat la fel, dacă aș fi căutat calea ușoară.

    Niciunul din exemplele de mai sus nu sunt speciale, le poți regăsi în CV-ul oricărui medic care a muncit pentru cariera lui. Am simțit nevoia să le scriu, pentru că, poate așa, reușesc să aduc în jurul meu mai multă atitudine pozitivă. Da, e greu să fii medic în România, e greu să te lupți cu un sistem care nu e bazat pe filosofia meritocrației, cu mentalități prăfuite care, din păcate, sunt preluate cu atâta ușurință, inclusiv de medicii tineri. Dar e frumos să fii medic. Aici, în Asia sau în America, suntem printre oamenii „obligați” de profesie să facem bine. Să nu uităm asta și să facem tot ce ceea ce ține de noi.

     

     

     

    Pacienții vorbesc (I)

    1795794_265437293636202_825782_o

    Meseria unui medic înseamnă multe provocări, dar și nenumărate momente în care simți bucuria alegerii făcute: știi că drumul pe care îl urmezi este cel potrivit. Sentimentul că o operație a schimbat viața unui om, că i-a readus sănătatea sau frumusețea sau că l-a ajutat să își recapete energia și entuziasmul de altădată este deosebit. Împlinirea este cu atât mai mare atunci când vezi că pacientul este mulțumit de rezultate și că și-a reluat viața mai sănătos, încrezător și fericit. Îți mulțumesc, M. I., pentru aprecieri!

    Îi întinzi un deget tăiat şi-ţi salvează şi tendoanele!

    După intervenția făcută de dr. Mihai Așchilian, m-am întrebat tot drumul, de la cabinet până acasă ,care sunt atributele unui medic bun. Dăruirea, rigoarea profesională ori viziunea? Concluzia la care am ajuns a fost că toate sunt importante şi doar ordinea în care ele se manifestă face diferența. Probabil că sună un pic atipic să menționez viziunea în componenta tabloului de profesionalism al unui medic. În momentul în care am apelat pentru o urgenţă la dr. Așchilian, m-am convins că o viziune de ansamblu asupra unei problemei medicale te ajută să faci cele mai bune intervenții.

    Totul s-a petrecut într-o zi de luni, în jurul orei 22, când, în urma unui accident stupid, m-am ales cu o plagă de toată frumusețea la degetul inelar. Pe lângă cantitatea de sânge mult prea mare pentru cât eram obișnuită să văd că iese dintr-o rană, faptul că se vedea osul (ulterior, am aflat că erau tendoanele) și o bucată de carne care atârna într-o parte m-a speriat şi mi-am dat seama că e o tăietură destul de serioasă. Cantitatea de adrenalină din corpul meu avea să mă ajute să pun mâna pe telefon şi să-l sun, cu reținere, ce-i drept, ţinând cont de oră, pe dr. Așchilian pentru a mă ajuta. Ştiam că e o chestie mai serioasă şi de finețe, care, în spital, s-ar fi rezolvat cu o simplă dezinfectare şi câteva ațe care să ţină pielea şi carnea la un loc. Aveam în minte experiența unui prieten care, după o astfel de intervenţie în spital, a tras vreo doi ani cu tot felul de operații estetice şi reparații de tendoane.

    Aici intervine parte de viziune despre care vorbeam. După ce m-a chestionat la telefon despre aspectul plăgii, mi-a spus că el crede că sunt atinse şi tendoanele, dacă nu şi tăiate, şi că o rană în profunzime trebuie tratată corect, pentru a evita consecințele pe termen lung care pot presupune, pe lângă aspectul inestetic al cicatricii, şi imposibilitatea de a îndoi degetul. Cu informațiile calde și sub auspiciul fricii, l-am rugat să mă opereze el. A fost de acord fără să ţină cont că, de la Bistrița la Cluj, voi mai face încă 1,5 ore şi că va fi 12 noapte, iar cu operație cu tot va fi undeva mult trecut de 2 noaptea. Aici a intervenit partea de dăruire necesară unui medic și, evident, și responsabilitatea, adică să sacrifici timpul tău în favoarea pacientului.

    Am ajuns la Cluj pe la 23:30. M-a așteptat, după cum a promis. Am intrat în cabinet şi aici a intervenit partea de profesionalism despre care vorbeam. Pe lângă ținuta corectă pentru operație (halat, bonetă, mănuși), a început prin a-mi citi un protocol investigându-mă din punct de vedere clinic (alergii, tensiune, istoric medical), m-a pus să semnez acel protocol, lucru care, l-a început, mi s-a părut ciudat, dar, simțind asta, mi-a explicat că, indiferent de oră și caz, sunt anumite rigori profesionale de la care nu se abate. În sinea mea mi-am spus tot respectul! M-am relaxat, chiar dacă îmi este extrem de frică de bisturiu, însă mi-am spus că sunt pe mâini bune. A început prin a pregăti masa pentru operație, cu tot felul de ustensile, pansamente, ațe etc. După, mi-a curățat rana și mi-a făcut anestezia cu multă grijă. A trecut la investigarea în profunzime a tăieturii. Așa cum bine a intuit, tendoanele erau tăiate. Mi-a explicat fiecare procedură pe care o face și ce presupune. În tot acest timp – asta probabil simțind că îmi este frică- a început să-mi povestească despre tot felul și să monitorizeze permanent starea mea cu mult calm.

    Nu am în istoricul meu operații, nu știu cum este, dar, vorba nepoatei mele, a fost ca în filme, adică mâna mea era acoperită cu un material verde, astfel încât nu vedeam ce se întâmplă, nici nu îmi doream. : ) Singurul lucru pe care l-am văzut a fost un plic cu ață și un plic cu un pansament sub formă de plasă, care au căzut pe jos după ce au fost desfăcute și pe care le-a aruncat. Încă un punct în plus la capitolul profesionalism, ținând cont că ambele produse erau în plic în momentul în care au căzut. După ce a tot făcut el ce a făcut după paravanul verde, la un moment dat, mi-a spus că suntem gata, moment în care am văzut și eu rana. Erau 10 cusături și degetul meu nu mai era despicat în două. Mi-a pus un pansament în formă de plasă peste care a adăugat un alt pansament, pe care îl comandase special, deoarece cele pe care le găsește pe piață nu au compoziția pe care și-o dorește. Hmm… alt detaliu care mi-a atras atenția: să fii preocupat inclusiv de calitatea pansamentelor!

    După ce a terminat operația, mi-a explicat încă o dată ce a făcut și m-a informat despre ce trebuie sa fac și sa nu fac. Inevitabil, l-am întrebat cât costă și surprinsă am fost când răspunsul a fost << nimic>>, în condițiile în care s-a ocupat 3 ore de mine. Simțindu-mă îndatorată pentru tot ce a făcut, am insistat, moment în care mi-a explicat că el, aproape în fiecare lună, face o operație pro bono, considerând că nu întotdeauna remunerația are la bază și satisfacția profesională. Asta intră iarăși la capitolul dăruire!!!!

    Mi-am amintit cum l-am cunoscut pe dr. Așchilian. Chiar dacă m-a rugat să țin sub anonimat numele său, îmi permit să nu o fac! În meseria mea de psiholog, am avut nenumărate cazuri de persoane care nu numai că nu își permiteau terapia, dar abia își permiteau să trăiască. Așa arăta și situația familiei pe care a ajutat-o dr. Așchilian cu o sumă considerabilă, fiind impresionat de povestea celor 8 copii care trăiau împreună cu părinții într-o garsonieră și singura lor sursă de venit erau alocațiile copiilor. Îmi amintesc și acum bucuria din ochii copiilor când mama, din banii primiți, le-a promis că le cumpăra tort. Îi mulțumesc, din nou, în numele acelei familii doctorului Așchilian pentru generozitate și îi mulțumesc pentru faptul că astăzi, după două săptămâni de la operație, îmi pot îndoi degetul!

    Personal, sunt optimistă în ceea ce privește calitatea serviciile medicale, în ciuda tuturor lamentărilor pe care le avem la adresa sistemului de sănătate. Sper în perpetuarea atitudinii pe care o are dr. Mihai Așchilian și la alte persoane care activează în această sferă profesională delicată.

    M. I., psiholog”

    Așteptările nerealiste dăunează grav sănătății și frumuseții

    1013853_251285405051391_822783979_n

    Orice operație estetică este precedată de o consultație, în urma căreia medicul află de ce își dorește pacientul intervenția și la ce rezultate se așteaptă. Unii visează la transformări radicale, pentru a avea trăsăturile unor celebrități, iar alții doresc să corecteze urmele lăsate de accidente sau malformații, pentru a avea o viață normală. Soluția, și pentru unii și pentru ceilalți, este chirurgia plastică.

    Pentru un specialist din acest domeniu, o intervenție estetică reușită înseamnă să sculptezi trăsăturile, să corectezi imperfecțiunile, dar fără să te îndepărtezi de liniile naturale ale corpului. De multe ori, însă, pacienții au o altă percepție asupra lucrurilor și se așteaptă ca bisturiul să genereze înfățișarea imaginată de ei sau descoperită în revistele glossy. Problema care intervine aici nu este doar de ordin estetic, ci și medical. Atunci când așteptările pacienților nu corespund realității, ei dorindu-și, de exemplu, un nas identic cu al unei vedete sau implanturi prea mari, riscă nu doar să nu arate bine fizic, ci să își pună viața în pericol.

    În cariera sa, orice chirurg plastician s-a confruntat cu o astfel de situație măcar o dată. Evident că misiunea noastră este să le explicăm pacienților de ce transformările pe care și le doresc nu sunt indicate, oferindu-le, în schimb, alte soluții, menite să le aducă, în cele din urmă, confortul fizic și psihic pe care îl caută. Când, însă, persoana rămâne neclintită și insistă asupra unor lucruri imposibil de realizat chiar și chirurgical sau care ar putea să îi pericliteze starea de sănătate, este datoria noastră să refuzăm intervenția. Sănătatea pacientului este mai presus de orice interese, fie ele și financiare!

    Chirurg plastician vs. chirurg estetician?

    home-probono

    Din discuțiile cu pacienții și prietenii care nu au studii medicale, mi-am dat seama că, în general, publicul nu este familiarizat cu cei doi termeni, ba mai mult, unii consideră că este vorba de aceeași specializare. În fapt, diferențe există și sunt esențiale.

    Termenul de chirurgie plastică provine de la grecescul „plastikos”, ceea ce înseamnă „a modela”. Sub denumirea generică de chirurgie plastică, disciplina înglobează atât chirurgia reconstructivă, cât și pe cea estetică. Ultima are rolul de a ameliora aspectul corpului, prin corectarea unor deficiențe fizice sau prin îndepărtarea semnelor trecerii timpului, în timp ce chirurgia reconstructivă are menirea de a repara părți sau funcții ale corpului în urma unor boli, accidente sau malformații congenitale. Chirurgia estetică vizează un corp sănătos, iar intervențiile se realizează la cererea pacientului.

    Ce atribuții are un chirurg estetician comparativ un chirurg plastician?

    De cele mai multe ori, atribuțiile unui plastician se rezumă la vindecarea plăgilor, reconstrucții după defecte congenitale sau dobândite în urma unor traumatisme, excizii tumorale, arsuri etc. Chirurgul estetician, în schimb, realizează acele intervenții care aduc transformări de natură estetică la nivelul feței sau corpului.

    La finalizarea rezidențiatului, dacă un medic are parafă de chirurg plastician, acest lucru nu garantează și pregătirea lui în ceea ce privește realizarea operațiilor estetice. În clinicile universitare, unde ei își desfășoară activitatea, nu au șansa de a realiza astfel de intervenții, din simplu motiv că acest lucru nu este permis. La fel stau lucrurile și în țările din Europa de Vest sau Statele Unite, cu o mică excepție. După încheierea rezidențiatului, în Statele Unite, plasticienii care își doresc o specializare în chirurgia estetică sunt obligați să facă un fellowship, timp de trei ani, în cadrul căruia ei trebuie să opereze cât mai multe cazuri, alături de medici acreditați, pentru a avea drept de practică. Din dorința de a garanta siguranța pacienților și a limita actele medicale defectuoase, un proiect asemănător este analizat și la nivelul Uniunii Europene. Este luată în discuție posibilitatea ca medicii care doresc să practice chirurgia estetică să se pregătească, timp de doi ani, în cadrul unui fellowship în clinicile de specialitate.

    Diferențele care pe care vi le-am prezentat mai sus sunt foarte importante atunci când vă alegeți medicul care vă va opera. Din acest motiv, sfatul meu este să vă informați foarte bine cu privire la pregătirea și experiența chirurgului, iar, în acest fel, veți avea siguranța că rezultatele vor fi în concordanță cu așteptările dumneavoastră.

    Trei reguli de bază când îți alegi chirurgul plastician

    7759_247325165447415_1572077693_n

    Chirurgii plasticieni sunt considerați sculptorii frumuseții; lor le revine misiunea de a armoniza trăsături, de a corecta imperfecțiuni, de a recupera tinerețea și de a le da pacienților șansa unei vieți mai bune. Ei pot schimba percepții, atât ale celor din jur, cât şi asupra propriei persoane, pot îmbunătăți considerabil starea de sănătate a pacienților și pot inova în beneficiul acestora. Chirurgia estetică nu mai este de mult un moft, într-o societate în care competitivitatea profesională este strâns legată de aspectul fizic, iar șansele unei cariere de succes depind, în mare măsură, de modul în care o persoană știe să își pună în valoare sau să își conserve frumusețea.

    La fel cum le stă în putere să schimbe vieți, chirurgii plasticieni pot pune în pericol sănătatea pacienților, dacă nu își fac meseria cu responsabilitate. Paginile ziarelor abundă în imagini care dovedesc eșecul unor intervenții: fillere (acid hialuronic, botox etc.) folosite în exces, aspect nenatural al fizionomiei în urma unui lifting facial, augmentări mamare nereușite sau făcute pentru a corecta ptoza sânilor, liposucții care au dus chiar la decesul unor paciente. Practica ne arată că chirurgia plastică este o ramură a medicinii care aduce beneficii palpabile, dar care poate și amenința siguranța unui pacient. De aceea, este foarte important ca oamenii să ia în calcul o serie de criterii în funcție de care să își aleagă chirurgul pe mâna căruia se vor lăsa.

    1. Chiar dacă vă tentează să dați credit unui specialist recomandat de un prieten sau care se bucură de atenția presei, verificați-i CV-ul! Detaliile care contează cu adevărat sunt pregătirea și experiența profesională. Atrageți atenția la stagiile pe care le-a urmat medicul – dacă în acea perioadă el a operat sau a fost un simplu observator, cu cine a lucrat, ce intervenții a realizat. Nu confundați aceste stagii profesionale cu participarea la diverse cursuri, fie ele și internaționale. În cadrul unui curs, chirurgul își poate înnoi, în cel mai bun caz, bagajul informațional, nu și tehnica de a opera. Or, posibilitatea de a soluționa practic un caz este esențială în munca noastră.
    2. Experiența unui medic este dată de operațiile pe care le-a realizat. Dacă dumneavoastră vă doriți un lifting facial, iar medicul este specializat mai degrabă pe augmentare mamară, ar fi recomandabil să căutați pe cineva cu un background solid în sfera care vă interesează în mod direct.
    3. Cereți-i medicului să vă prezinte rezultatele unor intervenții anterioare din practica personală, pentru a vă convinge de faptul că nu veți fi primul pacient pe care realizează operația care vă interesează.

    Chirurgia plastică este un domeniu în care medicina întâlnește esteticul, iar pentru a potența frumusețea unui om trebuie să nu uităm de decență, atât noi, specialiștii, cât și pacienții. Altfel, riscăm să populăm lumea cu oameni cu fețe de păpușă.