Despre curaj și carieră. Sau despre curajul de a face carieră.

10371682_285765108270087_4766239236285290700_nÎntotdeauna m-am considerat norocos că am descoperit, încă din liceu, care este calea profesională care mă poate face împlinit și fericit. De-a lungul celor șase ani de facultate și chiar și în perioada rezidențiatului, am avut suficient de mulți
colegi care nu reușeau să răspundă cu onestitate celei mai simple întrebări, înainte de a urma o carieră: „chiar îmi doresc să fac asta pentru tot restul vieții?!”.

I se poate întâmpla oricărui tânăr, nu e ușor la 18-19 ani să fii sigur de direcția pe care dorești să o urmezi. Iar în Medicină, la fel ca și în cazul Dreptului, mai intervine, de multe ori, și presiunea familiei. Poate de aceea, sunt un admirator al sistemului francez de învățământ medical. În Franța, nu e necesar să dai un examen de admitere la Medicină, însă, după primul an, rămân să studieze doar 10% dintre cei înscriși, dar nici măcar asta nu e o garanție că vor ajunge să profeseze vreodată. Selecția riguroasă este răspunsul la nehotărârile, nepotrivirile cu meseria și lipsa de dedicare și pasiune. Unui medic nu ar trebui să i se permită să fie mediocru, pentru că, automat, asta înseamnă că un pacient va fi tratat cu mediocritate.

În anul III, am luat decizia că nu pot să aștept să îmi termin anii de facultate pentru a afla ce vreau să fac în medicină și am profitat de orice oportunitate care mă aducea mai aproape de practica medicală. Profesorul Constantin Ciuce conducea un curs de microchirurgie, un curs plătit pentru specialiști, dar la care puteai să asiști ca observator, dacă făceai munca de întreținere. Așa că, în fiecare seară, înainte de a arunca șobolanii folosiți experimental în timpul cursului și de a curăța instrumentarul, eu și câțiva colegi reproduceam pe ei tehnicile pe care le vedeam în timpul zilei. Era neplăcut să faci munca de jos? Faptul că ne cunoșteam prioritățile a făcut ca totul să fie mai ușor.

Până la urmă, succesul ține și de cât ești de dispus să renunți la confortul propriu pentru a face un pas înainte. În anul IV de rezidențiat, când am decis că e absolut necesar să-mi continui specializarea în străinătate, am aplicat pentru un stagiu la Centre SOS MAIN din Strasbourg, deși nu știam franceza. Știam, însă, că aici sunt specialiști excelenți în microchirurgie și că doream să învăț de la cei mai buni. Și, din fericire, am fost ales, în ciuda barierei lingvistice. Sunt sigur că, acum, cariera mea nu ar fi arătat la fel, dacă aș fi căutat calea ușoară.

Niciunul din exemplele de mai sus nu sunt speciale, le poți regăsi în CV-ul oricărui medic care a muncit pentru cariera lui. Am simțit nevoia să le scriu, pentru că, poate așa, reușesc să aduc în jurul meu mai multă atitudine pozitivă. Da, e greu să fii medic în România, e greu să te lupți cu un sistem care nu e bazat pe filosofia meritocrației, cu mentalități prăfuite care, din păcate, sunt preluate cu atâta ușurință, inclusiv de medicii tineri. Dar e frumos să fii medic. Aici, în Asia sau în America, suntem printre oamenii „obligați” de profesie să facem bine. Să nu uităm asta și să facem tot ce ceea ce ține de noi.