Dvs ce ne-ați pregătit pentru azi, domnule profesor?!

DSC_4880

Discutam, zilele trecute, cu o fostă colegă de facultate, actualmente medic dermatogolog la un prestigios institut parizian, despre aventurile exodului ei profesional.Cea mai mare mirare a mea era legată de decizia ei de a părăsi țara, știind că o lungă perioadă fusese destul de înverșunată pe acest subiect. Deși mereu unul dintre cei mai buni studenți și rezidenți, nu își dorise niciodată să plece din România, decât eventual pentru un stagiu sau un congres. Iar acum, eu eram aici, ea…în Paris.

„Știi ce mi-a spus profesorul C. la finalul rezidențiatului, Mihai?  Locul tău nu e aici, ești mult prea bună.”, mi-a explicat ea sursa deciziei pe care o luase. Ca să vă traduc în termeni mai concreți: un profesor are șansa să găsească un rezident foarte bun, dedicat, care a confirmat deja că are toate calitățile pentru un viitor medic strălucit. Și ce face? Îl trimite în altă țară, că noi românii nu merităm așa ceva. Vi se pare altruism? Ar fi fost, dacă profesorul i-ar fi oferit vreo alternativă: rămâi aici și ai tot sprijinul meu sau pleci într-o altă țară care, probabil, va fi mai generoasă cu tine. Dar oferta locală nu a venit niciodată.

Un pacient din Zalău, Satu Mare sau Botoșani ajunge la Cluj sperând că aici va găsi cei mai buni specialiști, într-un spital universitar în care se presupune că ar trebui să lucreze „la crème de la crème”. Pentru mulți e ultima salvare după ce și-au petrecut luni de zile prin spitale orășenești cu dotări și medici nu tocmai de prim rang. Pentru ei va fi doar o curiozitate faptul că regăsește același nume de familie printre medici, el însă se va aștepta să fie tratat de cei mai buni, neștiind că celor mai buni li s-a indicat o altă direcție în carieră.

Să fii medic e o meserie, să fii profesor e o artă. Când cele două aspecte se împletesc, omul respectiv ar trebui să fie un medic foarte bun, capabil să crească alături de el medici care să devină chiar mai buni decât el. E singurul mod în care faci medicina să evolueze. Ca profesor, când grija ta este să nu îți creezi competiție, înseamnă că blochezi sistemul și nu dai șanse reale pacienților tăi. În prezent, în spitalele din România bolnavilor li se spune mult prea des „ce să mai facem, dacă nici dom’ profesor n-a rezolvat înseamnă că nu se poate!”.

Credeți-mă, se poate! În stagiile mele din străinătate ni se spunea soluția găsită de profesor și eram provocați să venim cu ceva mai bun. Și dacă un „biet” rezident găsea o soluție mai bună pentru un caz, profesorul nu avea nicio problemă să o pună în aplicare. Pentru că, în final, nu contează decât un singur lucru: am depus cu toții un jurământ în care orgoliile, falsa competiție, nepotismul nu sunt incluse. Contează doar să facem bine.