Aglomerați, stresați, mereu presați de timp și de responsabilitatea pe care munca lor o poartă. Așa sunt medicii din spitale, și nu doar la noi, ci oriunde în lume. Poate de aceea e greu să le reproșezi că multe din lucrurile care țin de bunăstarea pacienților nu intră în atenția lor imediată. Prea focusați pe salvarea de vieți sau rezolvarea imediată a problemelor de sănătate, uită de multe ori că pacientul rămâne om și are dreptul ca, la externare, să regăsească cât mai ușor normalitatea în viața lui.

Tocmai din acest motiv, multe dintre intervențiile reparatorii nu mai au loc. Pacienții nu știu că au anumite opțiuni, medicii nu sunt preocupați de ce se întâmplă cu ei odată ce partea lor de responsabilități s-a încheiat.

Mă gândesc acum la situația celor care în urma unei tumori a glandei parotide, a unui accident vascular sau a unui traumatism în regiunea facială rămân cu ceea ce în termeni populari am numi „față căzută”. Practic, unul dintre nervii feței, și anume nervul facial, nu mai funcționează și pacientul rămâne cu paralizie facială. Doar că organismul uman e fascinant și ne dă chiar el soluții, trebuie doar ca cineva de specialitate să intervină și să reușească unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un chirurg plastician îl poate face. Medical i-am spune „reanimare facială”; uman vorbind, redăm zâmbetul pacientului.

Tehnica, în sine, este complicată, de aceea există puțini chirurgi care o aplică în România. Cred că ne-am putea număra pe degetele de la o singură mână. Simplificând, luăm un nerv din picior pe care îl transferăm în zona afectată a feței, iar apoi lăsăm natura să își urmeze cursul. După aproximativ 9 luni de la transplantare, nervul începe să crească cu aproximativ 1 mm pe zi.

Ulterior, prin tehnici de microchirurgie se transplantează un mușchi de la picior. Sub microscop, la măriri de câteva zeci de ori, se realizează anastomozele vasculare, adica se pun cap la cap vasele muschiului cu vasele din regiunea gâtului, apoi nervul care a crescut timp de 9 luni se conectează la nervul mușchiului transplantat, puându-l în mișcare. Ulterior, combinând cu tehnici de chirurgie estetică (lifting, chirurgia pleoapelor sau/și injectări cu grăsime) putem reda feței nu doar vitalitatea, ci și aspectul natural.

E dificil, e un proces de durată și poate fi făcut doar până la vârsta de 60 de ani. Dar rezultatele sunt minunate. Tocmai din acest motiv sunt uimit cât de puțini dintre pacienți știu de această opțiune. Ei ar trebui să fie informați imediat după ce au suferit traumatismul care le-a provocat paralizia facială. Cu cât se intervine mai rapid, cu atât procesul e mai scurt și rezultatele mai bune.

Trebuie și noi, breasla medicilor, să învățăm să fim mai uniți. Dar, până la urmă, suntem și noi doar oameni…